neființă

Privirea ta s-a răcit, încet
spre cer…
în ochii tăi mici
a rămas, neclintită
lumea.
Condamnați suntem să supraviețuim
fără tine,
sufletul tău e în noi.
Ființa noastră e mai mică
acum,
și suferința mult mai grea.
Ascultăm tăcerea care se așterne,
în noi
și între noi distanța.
Singuri rămânem
și ne dorim
să nu murim singuri.
Cu privirea caldă
să ne întâmpini,
când venim …
În neființă, cu privirea spre cer,
la tine venim.

Desculți

Alergăm desculți pe nisip
și ascultăm sufletele
cum vibrează în valuri,
la fel ca apa mării.
Ne descălțăm de gânduri
și alunecăm în visare
până la linia orizontului…
de acolo, ochii noștri sunt stele.

ne macină acelaşi dor

Locurile astea
pe care le-am colindat împreună,
au poveşti de spus.
Poveşti despre noi…
despre cine am fost
și despre cine am fi putut fi.
Însă nimeni nu le ascultă,
căci numai noi le înţelegem.

Încă mai aşez cheia sub preş,
deşi nu e nimeni care să ştie că e acolo.
Nimeni în afară de tine.

N-am să plâng!
Durerea se trăieşte în linişte
şi singurătate.
Lacrimile
nu ar face altceva decât să decoloreze imaginea ta,
atât de vie
în sufletul meu …
te aştept!

ești

Ești rază de soare
strecurată mărunt
prin fereastra sufletului meu.
Ai intrat, inițial,
pe furiș,
și-ai rămas …

Ești fulg de nea
cernut pe drumul bătătorit
pe care singură am pornit.
Nu ești rece,
ești alb!
Ești o aripă frântă,
a îngerului meu păzitor,
căzută să mă calmeze
și să mă înalțe, în zbor,
spre lumi de vis.
Ești lanț de dorințe neîmplinite,
ramuri de cuvinte nerostite …

Ești visul care nu se termină
și nu începe.
Ești mereu aici,
chiar dacă ești departe.
De nu te văd, te imaginez,
iar glasul tău e imnul fericirii,
tradus în limbajul necunoscut al ființei mele.
 
Ești tu! al meu deloc.
Suntem! dar nu îți aparțin.
Ești tu,
spectacolul vieții
care este iubirea…

Roze

Las seara să se inunde
cu mireasma rozelor curând născute.
Eu, eu mă sufoc aici,
în uitare
iar timpul
nu se arată nicidecum îndurător.
Am în palmă petale de speranță,
iar în suflet se îngrămădește,
tăcută, iertarea.
Nu visez,
privesc de aici,
din spatele gândurilor ce mă macină,
cum noaptea nu mai are scăpare,
și piere,
sub securea grea a timpului…
Numai stelele par să-și păstreze strălucirea
iar petalele rozelor rămân vii,
în iluzia frumuseții,
prin mirosul amețitor.

Taina nopții nu mai e taină
căci m-am ascuns în ea,
și am descoperit
întunericul din lumină.
Am descusut visele prinse de sufletul meu,
și le-am lăsat să se împlinească în voie.
Am lăsat ploile să-mi hrănească speranțele
și gândurile le-am antrenat să devină realizări.

Rozele nu s-au ofilit, încă…

Dialog cu prietenul imaginar

 –  Spune-mi Oscar, ce crezi, sunt un om bun?

 –  Îmi pare rău, dar nu-ți pot răspunde la întrebarea asta din moment ce nu am mai cunoscut pe altcineva în afară de tine. Ca să îți răspund, trebuie mai întâi să te compar cu cineva, ori, eu nu cunosc lumea decât prin prisma ta. Tu să-mi spui, ești un om bun?

 –  Am să îți spun cum sunt oamenii pe care îi cunosc, ca tu să te convingi singur dacă sunt sau nu un om bun.

 –  N-ar fi corect. În primul rând, cine stabilește ce e bine și ce e rău?! Și în al doilea rând Tu nu-i cunoști pe oameni, îi știi doar, atât! Nu mă pot baza pe ce-mi spui tu, pentru că asta e doar opinia ta, și eu nu pot să cunosc un om din vorbele tale. Mă tem că la această întrebare va trebui să găsești singură răspuns. Tu trebuie să îți dai seama dacă ești sau nu un om bun …